Mă gândeam că tu nu inspiri. Nu inspiri teamă, nu inspiri dorinţă. Mă gândeam că tu nu inspiri credinţă. Şi poate, fără voinţă, mi-ai inspirat pasiune.

Ah. Tânjesc să-ţi rup buzele cu gustul acela acrişor de ţigară stinsă. Nemuritor parfum emanat de ochii tăi mă-mbată zilnic. Şi aş muri, m-aş îmbăta şi aş iubi din tine zilnic.

Credeam că tu nu ştii să inspiri nimic. Că eşti acolo şi atât. Cum niciodată nu-mi oferi stări de disconfort, cum aş putea să scriu? Să inventez scuze şi sugestii? Să mă rescriu ca şi cum nu aş mai vedea adevărul ce mi se prelinge pe retină?

Nu. Nu mă inspiri. Nu am motiv să scriu despre tine. Nu am ce rupe pentru a lipi aici. Tastatura mea cere o altă cerneală pe care tu niciodată nu mi-ai furnizat-o.

Şi totuşi. Azi când m-am închis iar în ochii tăi de cactus, m-ai înţepat spunându-mi: ‘Uite. Scrie despre mine.’

Mă prelingeam sedusă precum ciocolata printre degetele mele. Muşcam fără oprire din drogul zilnic şi mă înfruptam fără dorinţă din ţigară. Indirect, adevărat. Dar ştiai că, cel puţin atunci, tânjeam. Muream. Şi mă sufocam în perna ta dacă nu-mi ostoi

ai pofta.

Te-ai prins tu de ceva şi n-ai vrut să mă vezi satisfăcută. M-ai rupt de vis şi m-ai tras între pereţi. Aici, acum, o veşnicie. Nu am voie să evadez.

De parcă-s fraieră să-mi doresc asta.

Nebulozitate. Inspiră-mi nebunie. Tânjeşte foaia după tine dar nu vrei să-mi arunci cuvinte cu care să o umplu. E simplu. Tu nu vrei să fii defini

t. Totul e aşa cum îl văd.

Rupe-mă-Ceartă-mă-Goneşte-mă-Salvează-mă-Dăriueşte-mă-Adoră-mă-Crează-mă-Ucide-mă.

dar inspiră-mă

Ai ştii să mă inspiri şi mâine?