Totul are un inceput si un sfarsit. Dar uneori sfarsitul este pus inaintea inceputului, iar inceputul era pus intr-o camera obscura, fara ferestre, fara lumina si poate fara usa. Poate unele inceputuri nu trebuie sa fie sau poate unele au uitat sa fie.

Trist, nu?

Primul stadiu

Crezi ca acum va fi altfel. Crezi ca totul a trecut si crezi ca si tu ai trecut granita lacrimilor ce nu curg, dar ard purificator sufletul pierdut in labirintul dragostei. Apoi speranta ce nutreste in suflet, creste si se raspandeste in inima, ca o otrava dulce si calda. Cuvintele curg in aceeasi albie sortita pieirii si se revarsa intr-un amalgam de oceane si ceruri, care duc visul mai departe, dand un nou sens vietii si mortii, dandu-ti peste cap imaginatia si planurile esuate in mod armonios, dand nastere altor planuri ce rezoneaza cu luminile nemuritoare si reci ce gurverneaza marea intrunecata de deasupra ta. Deja rascrucea de drumuri la care te afli are un iz mai putin misterios, iar ceata indoilelnica, care iti orbea speranta si dorinta, se risipeste sub ploaia de sentimente noi. Si vezi sageata din mijloc, aratand spre un chip de inger. Demonul cu chip de inger care te-a blestemat cu un simplu zambet fermecator. Ingerul cu aura demonica care te-a schimbat doar cu un manunchi de cuvinte si un sarut furat prin vise.

Al doilea stadiu

Lumea capata noi culori, pana acum necunoscute fiintei tale. O multitudine de arome te imbie si iti dau chef de a respira de doua ori mai repede, pentru a te asigura ca nu ai scapat nicun moment. Simti invincibilitatea dar si fragilitatea atarnand intr-un cuvant sau intr-un sentiment rece. Viata merge inainte. Merge repede. De abia poti tine pasul si realizezi cu amuzament ca nu mai stii in ce directie sa o iei. Nu ca ar conta; in orice directie ai lua-o, oricum nu te poti pierde, pentru ca blestemul se preschimba in ceva mult mai luminos, isi schimba masca cu o mie de fete, devenind o binecuvantare aspra. Da. Nimic nu mai conteaza acum. Totul e bine si te indrepti spre lumina. Iar in lumina se afla toate visele tale ce migreaza spre realitate. In lumina asta mai sta schimbarea. Schimbarea stralucitoare, ornata cu toate asteptarile si dorintele tale.

Ultimul stadiu

Stai in genunchi la marginea unei genunge. Ai uitat ce culoare are albul, iar lumea a capatat de mult arome cenusii si sufocante. Lumea se pierde in tente gri inchise, pe un fundal intunecat, ce parca devoreaza departarile. Credeai ca ai uitat drumul care te-a trimis aici, intr-o spirala descendenta. Unele cicatrici raman ca o dovada impunatoare a muntilor urcati pe drumuri inselatoare si a caderilor in capcanele destinului. Pana la urma drumul ales nu era bun, iar demonul, chiar si cu chip de inger, tot demon ramane. In curand nu mai simti nimic; sufletul ti-a inghetat, inclestat intr-un buchet de trandarifi negri ofiliti si nu iti dai seama. Niciodata. Ochii iti sunt ca niste bile de marmura, lispiti de expresie, iar fata iti este impietrita cu o expresie moarta. Mergi pe strada vietii, ghidat de nimic. Nu stii ce vrei, dar nu mai vrei sa astepti acel ceva.

Ceva lipseste.

Un stadiu mai lipseste.

Al treilea, care l-ar putea sterge pe ultimul. Ceva trebuia sa se intample, dar nu s-a intamplat. Nu stii ce s-a schimbat, cand totul parea sa mearga bine. Nici nu iti mai amintesti ultima oara cand ai zambit. Ai uitat sa zambesti. Ultimul tau sentiment pare a fi disparut, dar nu e asa. Inca a mai ramas increstat in suflet, umbrit de trandafirii morti. Ramai ca o statuie in mijlocul vietii, in timp ce timpul trece grabit cu o servieta in care se afla contractele miliardor alor persoane cu destinul. Trece prin fata ta si iti zambeste amabil si inselator, iar tu ramai acolo, fara a reactiona in niciun fel.

Catatonic.