Nimic din ce ştiam sau credeam că ştiu nu mai era adevărat. Te-am urmărit prea mult timp. Ţi-am învăţat mişcările, obiceiurile, ţi-am smuls cuvinte şi ţi-am furat priviri. Am căutat orice mijloc pentru a mă face remarcată.

Şi acum nimic din ce ştiam sau din ce credeam că ştiu nu mai simt că ar fi adevărat. Stăteam ieri şi mă gândeam la tine. Reanalizam. Şi n-am găsit nimic. N-am găsit nimic în tine care să mă mai atragă. Eşti fără mine acolo. Nu te mai văd împreună cu ea. Defapt, nu te mai văd împreună cu nimeni.

Fără zâmbet. Ştii tu - strâmbătura aia a ta numită zâmbet care mă omora în chinuri când o vedeam. Ştiai că nu-i pot rezista. Ştiai şi nu-ţi păsa. Mă lăsai să mă scurg în tine.

Fără priviri. Ştii tu - ochii aceaia albaştrii în care obişnuiam să mă înec fără refuz. Fără salvamar, fără colac de salvare, fără aripioare. Zburam în adâncuri cu dorinţă. De fiecare dată îmi doream mai multă apă.

Fără voce. Ştii tu - sunetul acela ce mă droga cuvânt cu cuvânt. Mă hipnotiza şi nu mai puteam să articulez nici măcar un geamăt de durere. Dar îmi plăcea. Îmi făcea plăcere să sufăr. Te ascultam orbeşte.

Fără mâini. Ştii tu - degetele ce-ţi alunecau pe spatele meu cândva. Mă cutremurau. Mă făceau să mă las în voia ta, fără regrete. Ştii tu. - pielea ta contopită cu a mea -. Atât îmi doream.

Fără mine. Eşti acolo, undeva în mintea mea, fără mine.

Nu-mi mai este dor.

Sper să nu rămâi şi fără tine.