E, oficial, 31 decembrie.

Nu, nu ştiu ce planuri am pentru seara asta. Voi?

Cum a fost..

După nebunia împlinirii celor 17 ierni, am interacţionat cu voioşie cu un stâlp ce m-a povăţuit şi mi-a spus numai de bine. Gen, nu te arunca niciodată cu capul înainte. E mai bine cu picioarele. Am râs plângând câteva zile bune când am încercat, la propriu, cele învăţate.

Fără prea multe cuvinte, m-am desprins de trecut, urându-mi-se o ‘Viaţă frumoasă’. N-am să te uit, o ştii prea bine. Şi n-am să uit că astea au fost ultimele tale cuvinte. Încerc să le împlinesc zi de zi. Aş vrea să spun că îmi lipseşti, dar spun sincer că aş minţi. Sunt altcineva mulţumită ţie.

Şi lui, care m-a desprins de tine. Deşi mi-a rupt zile întregi în bucăţele, n-am putut niciodată să-i spun Minţi fără să greşesc. Şi m-a învăţat totuşi să calc peste speranţe deşarte. Şi să ascult muzică bună.

Revenind. A şaptesprezecea mea Vară. Fără convingere mă arunc în braţele lui. Ca să mă apere, chipurile, de mine. Încă stau acolo, cuibărită. Am realizat că e cald şi bine. Şi că-mi place.

Grecia şi Incubus. Nopţi petrecute în piscină cu tine la telefon. pe banii lu mama. alintătură.

Prietenie cusută. O singură persoană-mi ţine capul acolo unde trebuie să fie. Ştiu, sper, cred că vei fi acolo şi mâine.

Noi prieteni. Noi idealuri. Noi dorinţe pentru azi. În fiecare zi. Mulţumesc lor că m-au învăţat să fiu a lor.

Germania. Belgia. Tavernă, cartofi prăjiţi şi vodka. Cu ea, evident. De mult n-am mai stat până la ora 4 doar că să vorbesc. Ea-i cea care m-a ţinut pe linia de plutire. Zilnic.

Înainte de asta am făcut un nou pas spre mine. Pe care-l mai parcurg câteodată.

20 de prieteni. 20 de clipe. 20 de amintiri de 20 de ani.

La mulţi Ani părinţilor mei.

Şi cică devin majoră..