Tăcu iar. Era liniştea - spaţiul alb dintre cuvinte.

Paulo Coelho - Vrăjitoarea din Portobello

Nu am putut niciodată determina de ce într-un moment în care mă trăsneşte inspiraţia, scriu versuri peste versuri, mă blochez în mijlocul poeziei şi nu mai pot adăuga nimic, doar - eventual - nişte rime trase de păr.Rimele alea îmi strică întreaga idee şi îmi distruge respectul ce-l aveam faţă de compoziţie, astfel că rup foaia şi renunţ. Deşi primele versuri aveau un sens. Şi un rost. Ieşiseră din mine cu un scop, vroiau să transmită ceva lumii gri din afara inimii mele.

Eu le-am salvat, scriindu-le pe-o foaie. Sau defapt, oricât aş vrea să par eu de binevoitoare, de fapt m-am salvat pe mine, ca o laşă. Nu sunt niciodată în stare să mă las mă sting. Dacă aş ţine toate acele cuvinte în mine ştiu că la un moment dat m-aş rispi răpusă de ele. Dacă nu le-aş asculta niciodată aş uita limba mea natală. N-aş mai înţelege ce vrei să-ţi transmiţi pentru că aş şti să descifrez doar o singură limbă - cea a inimii mele.

Aş orbi, adică, cel puţin, mi s-ar albi ochii. Aş privi numai cu ochii inimii.

Nu spun.. că n-aş putea trăi şi-aşa..  Dar am o singură şansă de supravieţuire. Ca El să fie exact la fel ca mine. Şi totuşi.. Ştiu că nu am încă nicio şansă să te găsesc..

E foarte uşor să scrii ceva, e inuman de greu să te opreşti. Dacă mintea ţi-a fugit pentru o secundă în altă direcţie în momentul în care ai intrat într-un spaţiu alb, te-ai pierdut. Asta a fost tot. Nu mai ai cum reveni la ce vroiai să transmiţi. Ori continui să scrii la ce ţi-a zburat gândul în acea secundă, ori te forţezi să aberezi pe subiectul căruia tot încerci să-i dai contur, ori renunţi, te ridici şi revii doar când te ‘trăsneşte’ iar.

Deci, ca să dau un exemplu, e groaznic de simpul să spui/scrii “Iubesc”.  Aici, cei din jurul tău îşi pot pune o sumedenie de întrebări. Îţi poţi iubi pisica, job-ul, familia, un amic, îţi poţi iubi soţul n so on. Dar dacă zici/scrii “Te Iubesc”, nimeni nu mai are nicio întrebare.

Dar dacă e să analizăm cele două ipostaze.. eu descopăr că:

Să pronunţi “Iubesc” e uşor. E doar un cuvânt, în pronunţi din două deschizături ale gurii, îl lungeşti eventual cu un ’s’ mai apăsat la final şi gata. Se consumă.

Să pronunţi “Te Iubesc” e însă o provocare. Mulţi reuşim să îngânăm prima silabă însă ce ne omoară este spaţiul alb dintre cele două cuvinte. Cum să-l trecem mai uşor ? Cum să unim cele două cuvinte într-unul ?. Dacă ar fi “TeIubesc” ai ştii că odată ce ai început să zici/să scrii, nu te mai opreşti. Dar aici.. aici ai timp de gândire. Ai o lume pe care trebuie să o străbaţi şi nu eşti întotdeauna sigur că poţi ajunge pe celălalt tărâm. Aşa că îţi rămân două variante. Te arunci în hău sperând că vei fi prins, sau faci doi paşi înapoi, spui ‘ nu mai contează ‘ şi rămâi cu întrebarea: “Şi dacă-aş fi riscat?”

Deci, cum pot să fac să nu mă mai rup de ce scriu? Să nu mai ridic pixul de pe foaie ?.

Cel mai probabil, aş înnebuni şi aşa.

14:13.

Tot ce ştiu e că am dat de-un spaţiu liber şi nu am nicio idee cum să trec de el.